Când iei un castravete bio învelit în plastic gros și-l pui în coșul de cumpărături, nu te gândești unde o să ajungă ambalajul ăla. La groapa de gunoi? La reciclare? Într-un incinerator? Adevărul e că, în România, o parte din plasticul de unică folosință ajunge direct în natură. Și nu oriunde: în unele dintre cele mai frumoase zone ale țării.
Râurile care izvorăsc din Munții Apuseni – de o frumusețe aproape rușinoasă – cară, odată cu topirea zăpezilor și ploile mari, peturi, ambalaje, pungi, capace. Le-am văzut cu ochii mei. În luna mai, am fost într-o drumeție pe valea Arieșului Mic. Între două pietre, într-un loc unde nu se ajunge decât cu piciorul, era o sticlă de energizant. Una nou-nouță, nespălată de ape. Asta înseamnă că a fost aruncată recent, poate chiar de un „iubitor de natură” cu bocanci scumpi.
Dar cele mai multe gunoaie nu vin de la turiști. Vin din orașe. Din satele de la poalele munților. Din râurile care traversează zone populate și care, inevitabil, adună tot ce oamenii „uită” să ducă la tomberon. Asta înseamnă că plasticul de pe rafturile noastre are trasee mult mai lungi decât ne imaginăm. Și nu, nu dispare magic.
România reciclează sub 15% din deșeurile municipale, conform datelor Eurostat. Restul se arde, se îngroapă sau se rătăcește. De multe ori, în zone naturale. Iar Apusenii, deși par izolați și „curați”, sunt printre cei mai vulnerabili. Râurile de acolo ajung în Arieș, apoi în Mureș, apoi în Tisa, apoi în Dunăre, apoi în Marea Neagră. Și ce ajunge în mare, nu mai pleacă. Poate doar dacă îl scoate cineva cu mâna.
Am stat de vorbă cu un voluntar care organizează acțiuni de curățenie în zona Gârda de Sus. Spunea că, după fiecare ploaie mare, apar zeci de kilograme de gunoaie pe marginea râurilor. „Noi tot strângem. Dar pare că plasticul are mai multă voință decât noi. E peste tot.”
Și nu e doar despre estetică. Animale sălbatice se rănesc în resturi, păsări înghit microplastice, iar solul e contaminat. Chiar și izvoarele, simbolul de puritate al munților noștri, sunt afectate.
Ce putem face?
Nu, nu trebuie să ne mutăm în pădure. Dar putem face câțiva pași simpli:
– să refuzăm ambalajele inutile,
– să folosim sacoșe textile,
– să nu luăm legume în plastic dacă nu e absolut necesar,
– să separăm corect gunoiul,
– să susținem ONG-uri care curăță natura în locul nostru.
Și, mai ales, să conștientizăm legătura. Fiecare pet aruncat „la oraș” are șansa să ajungă într-un râu „de la munte”. Fiecare pungă ignorată poate înfunda o albie, poate sufoca un pește, poate rămâne acolo mai mult decât vom trăi noi.
Poate că nu putem curăța toată România. Dar putem începe cu propriul nostru coș de gunoi. Acolo începe ecologia – nu pe pancarte, nu în postări cu hashtaguri, ci în gesturile mici, repetate.
Și poate, cine știe, data viitoare când ajungem în Apuseni, o să ne bucurăm de apă limpede fără să închidem ochii la ce plutește în ea.
