Suntem tot mai urbani, dar parcă tot mai goi. Trăim printre blocuri, pe asfalt, între betoane și semafoare, dar când prindem o frunză verde ne vine să o pupăm. Ne e dor de iarbă, de copaci, de păsări care nu cer like-uri, ci doar o crenguță. Dar nu toți putem fugi la munte. Și poate nici nu trebuie.
Natura nu înseamnă doar vârfuri alpine și păduri virgine. Natura poate fi și colțul de verdeață din spatele blocului, și floarea care se încăpățânează să crească printre dale, și bătrânul plop de lângă tramvai. Nu trebuie să urcăm pe Ceahlău ca să simțim că trăim în lume, nu doar pe lângă ea.
Primul pas e să ne uităm mai bine în jur.
În parcul din cartier nu cresc brazi seculari, dar cresc copii care aleargă, părinți care râd, și iarbă care rezistă la orice picnic. Dacă nu-l vezi, nu înseamnă că nu există. Natura urbană e discretă, dar vie. Și, culmea, chiar ne așteaptă.
Am văzut oameni care merg până la mall, dar nu până în parcul din spatele blocului. Care privesc cerul doar prin aplicații meteo, dar nu și când iese soarele dintre nori. Care își decorează balconul cu flori de plastic, dar nu știu cum miroase busuiocul viu. Nu judec. Doar observ.
Sunt și soluții simple. Un ghiveci cu rozmarin pe pervaz. O drumeție ușoară în pădurea de la marginea orașului. O carte citită sub un copac, nu în pat. O mână întinsă către o frunză. Și o întrebare: când am lăsat ultima oară telefonul în buzunar și ne-am uitat la un nor?
Mai putem planta, dacă ne țin genunchii. Sau susține pe cei care o fac. Sunt grupuri de vecini care îngrijesc spații verzi, ONG-uri care plantează copaci, voluntari care repară bănci. Nu trebuie să fim activiști cu pancarte. Putem fi oameni cu bun-simț.
Eu, de exemplu, am început cu o pasăre. Un mierloi care cânta dimineața pe firul de curent din fața ferestrei mele. Întâi m-a enervat. Apoi m-a făcut curios. Acum îl aștept. E ritualul meu cu natura. Fără filtru. Fără postare. Doar eu și mierla.
Natura nu e ceva „la distanță”, pe care îl consumăm în concedii. E ceva care există, zilnic, dacă îi dăm voie. Dacă ne dăm voie. Și nu trebuie să fugim din oraș pentru ea. Trebuie doar să fim prezenți.
Poate că pădurea nu e la colțul străzii, dar un colț de pădure e mereu în noi. Și până la urmă, ce înseamnă să fii prieten cu natura? Să o vezi, să o respecți, să o simți. Chiar și când crește pe asfalt.